Vorbeste'mi ca ploaia si lasa'ma sa te ascult

As putea vorbi ore in sir despre acest presupus "tu" care imi vorbeste ca ploaia. Pe langa toate subiectele care se duc in directii total diferite si care in final se dovedesc a fi total paralele de subiectul principal, "vorbeste'mi ca plaia si lasa'ma sa te ascult" ma duce intr'un fel cu gandul la replica "inchide ca te sun eu" ceea ce e un mod de a spune "taci! nu am chef sa te ascult". Titlul nostru pe de alta parte, include "obligoul" ca eu sa ascult ceea ce mi se spune. Ploaia. Mai mult ca sigur putem auzi cu totii ploaia, dar nu suna la fel de fiecare data. Hai sa personificam ploaia. Uneori, ea e calma, pur si simplu cade pe pamant, loveste solul, face sunetele alea mici care iti rasuna in urechi. Ei bine, cred ca asa ar vrea oricine sa i se vorbeasca. Chiar e ca si cum ai purta in converstatie in care tu nu ai vrea sa faci nimic altceva decat sa asculti. Tu si aceasta persoana care precipita mici picaturi de vorbe. Dar! Orice lucru bun are si partile lui rele, deci, ploaia poate fi chiar enervanta uneori. Gandeste'te doar la noptile alea reci cand ploua cu galeata, tunete si fulgere si alte lucruri te tin treaz. E ca si cum mama ta nu s'ar mai opri din racnit despre toate "boacanele" pe care le'ai facut tu. Ce se intampla atunci? Nu avem de ales decat sa ascultam:))

Totusi..daca ne uitam la ploaia din alta perspectiva? Cateva evenimente recente m;au pus pe ganduri cum ca Dumnezeu ar fi in tot ce ne inconjoara. Deci se spune ca Dumnezeu a creat lumea, asadar si ploaia. Atunci de ce exista secete? Sau inundatii? Ce ar fi daca am privi toate aceastea ca pe un mod al lui Dumnezeu de a vorbi cu noi prin intermediul naturii? Eu chiar cred ca singurul mod in care poti dovedi existanta divinitatii este demonstrant cantitatile industriale de rau care exista pe pamant. Nu vi se pare asta pur si simplu stupid? Noi credem in Dumnezeu doar atunci cand avem nevoie de asa ceva. Ce ar fi ca Dumnezeu sa fie ploaia? Chiar trebuie sa apara mereu in conditii grele si pline de nenorociri ca sa o ascultam?

Trecand peste varianta emotionanta si " visatoare" a acestui subiect, eu obisnuiam sa cred ca pot controla ploaia. Sau invers. Ideea e ca de fiecare data cand eram trista, ploua, si cand imi reveneam, in secunda doi...nu mai ploua. Chiar credeam ca sunt speciala. Obisnuiam sa stau cu zilele in casa incercand sa ma inveselesc, ca sa pot iesi afara sa ma distrez. Ce e amuzant e ca, mai tarziu, am descoperit ca ea ma controleaza pe mine. Asa ca de fiecare data cand ploua, aveam o zi nasoala. Era ca si cum ea imi spunea cum sa ma simt si eu nu aveam de ales decat sa ASCULT.

Nu am niciun final dramatic, sau teatral, sau somptuos, asa ca o sa ma limitez la a spune ca, asta e! Ploaia practic ne poate controla viata, fara ca noi sa putem face nimic altceva decat sa o ascultam.